Am fost copil din flori.
Pe tata nu l-am văzut niciodată.
Dar ii multumesc ca m-a recunoscut pe certificatul de nastere si nu a fost trecuta o linie in locul lui.
Nici nu stiu daca mai traieste. Mi-ar plăcea să-l văd, poate mai am fraţi sau surori ale căror nume nu le ştiu.
Sunt rodul dragostei la prima vedere, al unei aventuri trecătoare, rodul păcatului.
Nu pot spune ca sufar din cauza ca parintii care mi-au dat viata au renuntat la mine.
Au facut-o spre binele meu. Si le multumesc pentru asta.
Iar parintilor mei care mi-am dat viata pe care o am in prezent, personalitate, cunostintele si visele de acum, le multumesc din toata inima si ii voi respecta pana la ultima suflare.
De mama naturala am fost mereu aproape, chiar daca nu am stiut cine e ea de fapt, asa ca nu pot spune ca am fost privata de vreun drept de-a fi si cu ea.
Ma pot mandri ca am doua mame, care ma iubesc, si pe care le respect.
Revenind la conceptul de "copil din flori". Cred ca odata cu aceasta expresie vine si un anumit destin.
Si nu ma refer aici la realitatea de zi cu zi, ci la trairile pe care le am, le impartasesc cu mine.
Oricat as incerca sa ma inconjor cu oameni, singuratatea e tot mai aproape de mine.
Nu reusesc sa ma apropii de nimeni, si nimic nu ma tine aproape de cineva.
De la fiecare persoana care mi-a trecut prin suflet, am invatat cate ceva.
O parte m-au invatat sa zambesc cu sufletul, o alta parte m-au invatat sa plang.
Acum sunt cumva la o rascruce, in care nu mai am rabdare cu mine.
Ma simt goala pe dinauntru, imi vine sa urlu si nu ma aude nimeni.
Nimeni nu-mi poate sari in ajutor.
Am auzit de multe ori ca totul depinde numai de mine.
Dar uneori nu pot sa decid in locul meu, nu pot lua decizii hotaratoare cu mine.
Iar pe altcineva in pielea mea nu pot pune.
E un chin oare? Sau e doar o traire neinteleasa si trecatoare?
Pe tata nu l-am văzut niciodată.
Dar ii multumesc ca m-a recunoscut pe certificatul de nastere si nu a fost trecuta o linie in locul lui.
Nici nu stiu daca mai traieste. Mi-ar plăcea să-l văd, poate mai am fraţi sau surori ale căror nume nu le ştiu.
Sunt rodul dragostei la prima vedere, al unei aventuri trecătoare, rodul păcatului.
Nu pot spune ca sufar din cauza ca parintii care mi-au dat viata au renuntat la mine.
Au facut-o spre binele meu. Si le multumesc pentru asta.
Iar parintilor mei care mi-am dat viata pe care o am in prezent, personalitate, cunostintele si visele de acum, le multumesc din toata inima si ii voi respecta pana la ultima suflare.
De mama naturala am fost mereu aproape, chiar daca nu am stiut cine e ea de fapt, asa ca nu pot spune ca am fost privata de vreun drept de-a fi si cu ea.
Ma pot mandri ca am doua mame, care ma iubesc, si pe care le respect.
Revenind la conceptul de "copil din flori". Cred ca odata cu aceasta expresie vine si un anumit destin.
Si nu ma refer aici la realitatea de zi cu zi, ci la trairile pe care le am, le impartasesc cu mine.
Oricat as incerca sa ma inconjor cu oameni, singuratatea e tot mai aproape de mine.
Nu reusesc sa ma apropii de nimeni, si nimic nu ma tine aproape de cineva.
De la fiecare persoana care mi-a trecut prin suflet, am invatat cate ceva.
O parte m-au invatat sa zambesc cu sufletul, o alta parte m-au invatat sa plang.
Acum sunt cumva la o rascruce, in care nu mai am rabdare cu mine.
Ma simt goala pe dinauntru, imi vine sa urlu si nu ma aude nimeni.
Nimeni nu-mi poate sari in ajutor.
Am auzit de multe ori ca totul depinde numai de mine.
Dar uneori nu pot sa decid in locul meu, nu pot lua decizii hotaratoare cu mine.
Iar pe altcineva in pielea mea nu pot pune.
E un chin oare? Sau e doar o traire neinteleasa si trecatoare?
