Tainele Scoicilor

Neamul scoicilor numara mai bine de patruzeci de specii care isi duc viata prin malurile si nisipurile Terrei, fie ele dulci ori sarate, iazuri, balti, rauri, mari si oceane, din zonele calde si pana la limita de miazanoapte a celor temperate.
Au aparut prima data cu cateva milione de ani in urma si de atunci n-au evoluat prea mult, inscriindu-si marturia in sedimentele calcaroase. In marele neam al scoicilor poti intalni – alaturi de pitici – mici cat o unghie – adevarati uriasi de marimea unei farfurii.

Nu inoata; se misca incet la suprafata malului sau a nisipului in care vietuiesc, ajutandu-se cu un piciorus carnos, triunghiular si poate fi socotita vietuitoarea cea mai inceata din lume. Unele specii, in fata primejdiei, pot face salturi de cativa centimetri, incordandu-si piciorusul. Nu au cap, nu au gura, n-au ochi si nici urechi. Inseamna ca nu vad, ca nu aud. Singurul lor simt fiind cel tactil, pot sesiza orice apropriere care prilejuieste o cat de mica tulburare a apei.

Atunci isi strang bine cele doua capace – sidefate pe dinauntru – care le invelesc, ocrotindu-le, cu o forta ce intrece de doua-trei ori taria celor mai puternici muschi ai corpului omenesc.

E singura vietuitoare care poate încorpora piatra de var cuprinsa in ape, putand fabrica sidef, lacrima scumpa a adancurilor care intruchipeaza perlele.

Scoicile mai bat un record in lumea vietuitoarelor: pot trai sase luni fara sa manance, ramanand insa in mediu umed. Cand seaca apele baltilor si ale iazurilor, se ingroapa in maluri si, daca dispun de umiditate, pot sta luni intregi intr-un fel de dormitare.